Între ton şi pui

După cum am spus în  ultimul capitol am făcut primul grătar al anului. Tare ciudat mi s-a părut cum un simplu grătar poate altera lucrurile într-atâta. Lalelele, zambilele şi toate florile minunate ale primăverii, sau cel puţin… frunzele şi mustăţile lor au crescut şi răsărit cu multă iuţeală de sub pătura tare a pământului maro şi pietros.

Acest lucru este minunat. Pe de altă parte, copacilor mei dragi nu le-a crescut părul încă, ceea ce mă nelinişteşte pentru că tare mi-e teamă că anul acesta nu voi apuca să văd crengile înfăşurate în şaluri pufoase rozalii.

Cerul nu s-a schimbat, iar frigul şi griul au revenit pe nesimţite cu tupeu urâcios. Să nu mai spunem de lacul de la ieşirea Pantelimonului, deasupra căruia vălul de ceaţă, gros, dens, îngheţat pluteşte ca în tablourile lui Monet.

Ciorile se readună pe crengile copacilor bătrâni de la marginea drumului şi acesta nu-i semn bun…

Pe lângă flora grădinii şi fauna ei s-a trezit la mirosul micilor, puilor şi a porcului la grătar. Motanul a început vânătoarea de mici nepăziţi, şi desigur nu prea reuşeşte să aleagă taberele… Ori tonul din conservele pentru salată sau piepţi de pui care se frăgezesc la foc cald. Stă acum şi meditează în groapa săpată de căţei cu ani în urmă, camuflat, gata de atac. Câinii pe de altă parte stau închişi în ţarc, pentru că tactica lor de atac este mai degrabă apucarea subită a orice pică la nas (mai degrabă) şi fuga cât mai rapidă spre gard sau alte fundături. În semn de protest concertul lătrăturilor, schelălăielilor a început. Un dirijor nevăzut concertează în fiecare seară, zi şi prânz, cu îndârjire sporită. Mult, mult, mult zgomot pentru că odată început concertul acesta de obicei se extinde spre vecinii din dreapta, stânga sau din spate.

Este weekend…un weekend binemeritat, un weekend aşteptat de altfel…ca orice alt weekend… Amuzant cum tânjim după zile libere, deşi când le primim, nu ne prea odihnim… sau avem parte de o odihnă plină de activităţi.

Vântul a început să bată şi să vânture…un vânt rece care umple capul cu gânduri la fel de reci. “Nu vreau, nu vreau să gândesc gânduri reci…de ce aş face-o? Am avut o săptămână minunată, plină de teatru, de actori şi oameni minunaţi. O săptămână Marius Manole (un actor, pe care am avut plăcerea de-al vedea de trei ori, de două ori în piese de teatru, apoi la un seminar). Iar el m-a învăţat multe, multe prin ceea ce face şi mai ales prin ceea ce spune. Un om într-adevăr minunat, special. Iar eu nu pot decât să-i mulţumesc din inimă.”

Prin geamul deschis un susur tăios, dar plăcut se strecură în cameră…

– Aaaaah, suspin fericită, împăcată, dar totuşi sperând ca săptămâna asta să se termine repede, ca weekendul să vină.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s