O zi prea lunga (part 1)

Pentru Daniela, care stie sa povesteasca, dar care mai presus de toate stie sa asculte. 

Introducere

Stiu ca nu am mai scris de o caruta de ani. Am trecut printr-o perioada lunga in care a trebuit sa am multa rabdare cu mine. In schimb, nu pot sa nu scriu despre Japonia. As fi o ignoranta. 

Japonia a inceput cum incep toate aventurile noastre: cu bagaje pe ultima suta de metri si multa harmalaie. Ne-am culcat la unu si am plecat la trei. Am zburat pana in Paris, unde am mancat ultima paine imbietoare, si am asteptat in jur de trei ore jumate ca sa ne imbarcam. 

Acum e acum. Sunt in avionul in drum spre Osaka si deja fac cunostinta cu un cuplu japonez, datorita fitelor unei frantuzoiace. Doamna nu s-a putut obisnui cu ideea ca trebuie sa stea 13 ore langa un chinez, deci a cerut sa fie mutata langa prietena ei. Bucuria mea! 

Langa mine s-au asezat doi japonezi, cu care am inceput sa comunic (vorbit, e prea mult spus). Ea (Masumi-san) este foarte vorbareata. El (Ryuji-san) este mai japonez. Uimitor cata energie pot transmite oamenii acestia. Nu o sa uit niciodata conversatiile pe care le-am purtat cu Masumi-san. Nu sunt discutii filozofice. Ea nu vorbeste bine engleza iar cunostintele mele lingvistice nu se intind pana in est (momentan). Ne intelegem prin semne, inganari si sunete. Cele cateva vorbe pe care le stie ea in engleza, au fost de ajuns ca sa aflu pe unde sa ne plimbam prin Kyoto si Tokyo, dar si despre viata ei (spre nefericitea lui Ryuji-san care cam stramba din nas). Au ambii treizeci si unu de ani, traiesc in Himeji si ea lucreaza intr-o patiserie frantuzeasca. Tocmai se intorc din luna lor de miere, petrecuta in Spania si Franta. Rar am intalnit pe cineva care sa fie atat de interesat si fericit sa afle. Pur si simplu are interesul de a cunoaste. Ma intreaba de unde vin si cu cine sunt, daca ne descurcam in Japonia, de ce imi place Japonia, cate limbi vorbesc, tot tacamul. Inevitabil am ajuns sa discutam mancare. Imi spune de mancaruri cu nume care de care mai fistichii. Promit sa incerc: Yakitori, Okonomiyaki, Takoyaki, Tako, Yakisoba, Soba, Udon. De deserturi nu apucam sa mai vorbim ca si-a pus un film. 

Imi place mult de ea. Cateva cuvinte pot creea atatea sentimente. Ma indragostesc de oamenii Japoniei desi… Nu mai pot. Trebuie sa merg la toaleta. Scriu mai tarziu.

Cerul se intuneca incet, incet. E noapte. M-am culcat imediat dupa ce am mancat un minunat orez cu cod si sos, alaturi de cateva legume. Masumi-san a adormit. Incep sa inteleg de ce este asa de deschisa, desi Ryuji-san nu e. Ea a fost “westernizata”, probabil pentru ca lucreaza intr-o patiserie frantuzeasca si are mult mai mult contact cu turistii de toate felurile. Ce contrast puternic e intre ea si ceilalti pasageri asiatici. De la imbracaminte (palarie stil plaja, fusta lunga mulata, tricou in dungi si geaca de piele) pana la senzatia pe care ti-o inspira cand esti langa ea. Ea are un farmec si o energie deosebita, neasteptata. Nu m-as mira daca ar incepe sa danseze. In schimb restul japonezilor (ma refer mai ales la Ryuji-san) emana un calm robotic. Masumi-san are energia unui copil. Si statura unuia. Regret ca nu vorbesc japoneza. Mi-ar fi placut sa o inteleg. Si ea pe mine. Macar in ceea ce priveste limba. Totusi, cred ca e mai bine asa. Poate limitandu-ma la cuvinte, nu ma limitez la emotii. De prea multe ori ne concentram pe ceea ce spunem si uitam sa mai si simtim. Fiecare lucru pe care il inteleg, o entuziasmeaza pe Masumi-san. La randul meu, ii inteleg fericirea. Sunt umpluta de un val de mandrie, cand reusesc sa o fac sa inteleaga ceea ce vreau sa spun. Pentru prima data, am simtit cu adevarat o conversatie si am fost invatata ce inseamna veselia. Si astea de catre o japoneza. 

Cand am fost la toaleta (a doua oara in peste opt ore, trebuie sa deranjez un rand intreg si imi e rusine) am observat ca majoritatea japonezilor, care stateau la coada, purtau papucei de casa. Nu prea stiu cum sa-mi descriu reactia. E un amestec de uimite, respect si amuzament. Oamenii astia fac un acasa de oriunde.

Afara, noaptea e neagra. In Franta e 8.40. In UK 7.40. In Romania 9.40. Si totusi este bezna afara. Sunt foarte derutata. Stiu de ce este bezna afara si totusi imi simt corpul agitat si nervos, obosit.

De ceva vreme, nu mai reusesc sa urmaresc orele. Sunt pierduta in vastul regat al timpului. Necunoasterea ma sperie. Abia acum observ cat de dependenta sunt de numere si de exactitatea reconfortanta pe care mi-o ofera. Pe de alta parte un sentiment de libertate tot rasare din strafundurile sacului de emotii, sufletul meu. 

Jos se vede un oras. Pe harta zice ca suntem deasupra Balatonului. Daca se strica ceva la motor, aterizam pe moale. Sinistra mai sunt… Mi se trage de la filme…Puzzelul de lumini ma incita si nu-l scap din ochi pana nu trecem peste el. Iarasi vreau la toaleta…

Mi-e prea rusine sa trezesc tot randul, deci ma tin. Aparent mai avem in jur de cinci ore. Cred ca ma culc. 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s